Între deadline-uri și telefoane, clienți și meetinguri și muncă scăldată în sudoarea frunții, consider că merităm, fiecare dintre noi, o P – A – U – Z – Ă.
Împreună cu Celmaitare gașcă, am făcut una weekendul trecut și ne-am dus, în grup restrâns, se respirăm aer proaspăt în capitala românească a jazz-ului, la Gărâna (înainte de celebrul festival).
După un drum piperat cu opriri pe dreapta pentru a adăuga pe diverse site-uri diverse detalii, proști în fața defrișărilor care au afectat drumul național, am ajuns la locul nostru de cazare. Din sat, căsuța nu pare nimic deosebit – se încadrează perfect în peisajul stradal al căsuțelor îngrijite și întreținute. Dar cum faci primul pas, te lovește un iz de bossa nova pe post de valet și, cucerit precoce, începi să te pierzi în detaliile din jurul tău.
Eram la Kibuț – un mix de toate stilurile, dar mai ales de “modern” cu “personalitate”. Kibbutz înseamnă, în ebraica veche, o comunitate rurală, în care conviețuirea se bazează pe ajutorul reciproc, un fel de schimb pe schimb. Acest cuvânt, s-au gândit Alina și Gabi, că descrie cel mai bine ce au vrut ei să facă acolo.
Ca să rezum, din curte am intrat în șură, unde ne aștepta altă muzică, un playlist coborât din ceruri, undeva între Ibrahim Ferrer, Maria Tănase și Harry Nilsson. Recunosc că nu știu în care dintre încăperi voiam mai mult să stau – vorbesc în numele echipei. Dar apoi am ieșit pe terasa de unde aveai vedere la munte, primeai ce vrei tu de băut și auzeai și muzica aia, așa că ne-am hotărât instant unde vrem să fim. Gazdele ne-au întâmpinat cu căldură încă dinainte de a da noroc – deja ne simțeam ca și cum nu mai vrem să plecăm.
Acolo ne-am petrecut fiecare seară și dimineață, timp de 3 minunate zile. Cafeaua și muzica mergeau mână în mână, asezonate cu micul dejun sau cina, după caz, fiecare dintre ele create de imaginația Alinei. Creațiile ei culinare sunt dovada vie că poți scoate aur din absolut orice, când pui pasiune.
Pentru poze cu vederea vă mai ținem în suspans.
Celmaitare teambuilding a continuat cu o zi întreagă petrecută la pontoanele de la 3 Ape, unde ne-am întins la soare, povești, înghețate și câteva ture de înot în apă proaspătă de munte. Deși cică sunt copywriter, îmi lipsesc cuvintele potrivite să descriu senzația pe care am avut-o când am coborât din nou seara pe terasă și ne-am lungit la o cină abundentă în care încercam să ne facem loc pentru cine știe ce feluri mai urmau. Serios că mâncarea asta îți cade mai bine decât la oraș. Alina, singură pe front, ne-a motivat să ne mobilizăm, așa că am mai ajutat cu una-alta ca să ne putem bucura mai repede de compania lor, oameni faini și autentici. Oameni care nu se mai găsesc, aparent, decât dacă ieși din oraș.
Adânciți în situații, povești și muzici de seară, ne-am retras la o oră decentă pentru oamenii cuminți.
Ziua următoare, după un ultim mic-dejun al campionilor, am pornit la drum către localitatea legendară Lindenfeld. Lindenfeld, deși sună romantic, ca un brand de iaurturi cu văcuțe fericite pe ambalaj, e de-o tristețe covârșitoare. Aproape imposibil de ajuns, pe un drum forestier în urcare, la limita dintre aventuros și periculos, Lindenfeld-ul este un loc bun în caz că Tarkovsky ar face location scouting.
În zadar au încercat mai multe comunități de oameni să se stabilească acolo în trecut – în Lindenfeld e greu de ajuns – iar asta i-a îndepărtat pe toți. Singurii care n-au mai vrut să coboare sunt doi bătrânei, soț și soție, acompaniați de câțiva câini de pază și vreo 6 văcuțe. Biserica din sat, în schimb, e decorată cu termopane, în peisajul dezolant al ruinelor care n-au mai văzut picior de om de prin 1900.
Fascinant și sfâșietor totodată, acest sătuc se extinde pe colină până la cimitirul unde, câteva cruci din fier, împodobite de trandafiri roz, sălbatici, adăpostesc niște suflete uitate pentru totdeauna. O bucată din mine a rămas acolo în semn de respect, un omagiu spre cei care au fost odată oameni și au scris o bucățică de istorie. Mi-e greu să mă decid dacă emoția aia era una pozitivă sau ceva mai filosofic, care merge înspre conștientizarea unor situații de condiție umană și alte lucruri despre care nu ne place să vorbim.
.
.
.
Important e că am fost, am ascultat, am simțit. Și mai vreau.
Las aici și pozele promise.
